Un fior

Inedite Theodor Pallady sosesc din Franţa

O donaţie dinspre Franţa vine să completeze fericit bogata colecţie Serafina şi Gheorghe Răuţ, care constituie, de fapt, baza muzeală a casei Pallady-Melnic din strada Spătarului.

Doamna Louise Buges din Paris, prietenă şi admiratoare a marelui artist român şi chiar pictoriţă - prin înclinaţie - (disparută acum doi ani), donează Muzeului, prin fiul său (Domnul J.B.), un număr de 20 desene şi acuarele ale lui Pallady, realizate în lunga sa şedere în Franţa.

Despre pictor (consacrat în ţară şi în străinătate) s-a scris o adevarată literatură. Scriitori, pictori, oameni de ştiinţă, critici de artă, toti au venit cu opinia lor, pentru a descifra forţa de sugestie, starea emoţională emanate de liniile desenului, de jocul calm al culorilor. Să amintim doar câţiva: Blaga descoperea componente ale mişcării materiei, însufleţite de penelul maestrului: "unele culori încep să sune, pe altele le pipăi". Ionel Jianu stabileşte corespondenţe cu jocul spiritual al lui da Vinci: "Arta e un cosa mentale". Comarnescu îl alatura volens-nolens unui curent: "este modem fără să se fi vrut" (v, Mărturii, prefaţă şi ediţie de Marin Mihalache, Ed. Dacia 1971). Dan Grigorescu împlineşte o sintetică exegeză a funcţionalităţii estetice a culorii în creaţia artistului (v. Pictura românească în arta, Ed. Meridiane 1970).

Mai puţin s-a insistat asupra gânditorului. Pictorul este un cugetator, un moralist: Jurnalul său (tradus la noi în 1966) se profilează ca un mic tratat de etică. Fraze cu valoare de cugetare se desprind: "A face artă înseamnă a ajunge la caracter" - o sentinţă ce poate fi Addenda la un Manual de Teoria Artei şi chiar parte integrantă a acestuia. Este exigent cu ceilalţi dar şi cu sine: "Să-ti critici opera ca şi cum nu tu ai fi autorul". Iată şi un fragment către prietenul său Matisse: "Răsfoiesc uneori un album de desene de ale tale, pe care le-am luat când am părăsit Parisul (1939 n.n.). Le admir şi le critic, rând pe rând".

El naşte teoria constructiei portretului: "Trebuie să depăşeşti asemănarea cu modelul şi să te ocupi de creaţie". Deci un dialog cu sine pentru a pătrunde caracterul modelului ales.

Desenele sunt mărturia ideilor din Jurnal: "Femeia care croşetează pentru soldaţi", "La restaurant", "Femeia în galben" - în toate regăsim armonia interioară pe care o naşte artistul-gânditor. Lumina vine mai mult dinauntru decât din afară; este relaţia pe care o creează artistul între natura moartă şi vie, pentru ambianţă şi atmosferă.

Libertatea (tehnică) a artistului e surprinzătoare, uneori; el lucrează şi în zaţ de cafea. Combinaţia de alb-negru, creion colorat, peste care se prelinge o umbră de acuarelă - discretă - opreşte emoţia şi dă vigoare ideii (v. "Bolnava" şi "Şoricarul''). 0 copie, xerox, după portretul Louisei Buges, am reuşit să obţinem, graţie amabilităţii Doamnei Dana Bercea de la Muzeul Naţional de Artă. Donaţia franceză către Muzeul Naţional de Artă român marchează expresia generozităţii - caracteristică marilor intelectuali.

Felicia Marinca
Cotidianul, 31 mar. 1995. (Pagina culturală)

O restituire

Arta portretului: George baron Lövendal

George Lövendal (1897-1964)

Trepidanta viaţă culturală bucureşteană a înregistrat, spre sfârsitul primului an din cel de-al treilea mileniu, un eveniment artistic de mare răsunet: expoziţia de pictură George baron Lövendal (1987-1964) - la Muzeul Naţional de Isorie a României. Organizatorii au fost prof. Lydia baronesă şi arh. Radu-Mihai Papae, fiica şi respectiv ginerele artistului.

Moştenitorii au adus în Expoţilie numai 48 de lucrări din cele 470, câte numără Colecţia Papae, şi cu toate acestea, vernisajul a atras prezenţa a peste 300 de personalităţi ale culturii româneşti şi strâine. Acest succes apare firesc, întrucat lecţia de pictură ce o ofetă peste ani Lövendal este a unui artist care a îmbogăţit patrimoniul naţional cu opere ce le egalează, ca valoare, pe cele ale maeştrilor portretului.

Artistul trăitor în Bucovina a fost fascinat de frumuseţea locurilor şi a oamenilor din această parte de ţară. (Întâmplarea fericită face ca şi subsemnata să-şi fi trăit mare pane din copilărie şi adolescenţă în Bucovina.)

Competenţa ghidului, prof. Lydia baronesă Lövendal-Papae a contribuit la succesul Expoziţiei; ea cunoaşte istoria fiecărui tablou. Explicaţiile le-a oferit cu bucuria de împărtăşi ineditul necunoscut publicului şi pe care ea îl ştie de la celebrul său tată. Fotografii, scrisori şi un Album color cu 37 de reproduceri - în care au semnat cele mai aulorizate nume ale vieţii cultural-artistice - au întregit materialul documentar al evenimentului.

Din cele 48 de lucrări, peste 30 sunt realizate în ulei pe carton (pictorul, asemeni lui Tonitza, are mai multă încredere în carton decât în pânză).

Dacă în pictura de astăzi se pune accentul pe jocul de linii şi culoare -cel mai adesea - pe latura formală-, Lövendal s-a îndreptat spre ceea ce este esenţial; trăirea interioară; universul de gândire şi simţire al omului. De aceca, privitorul avizat este solicitat, în faţa tabloului, să intre în dialog cu portretele şi astfel să trăiască emoţii artistice la vibraţiile cele mai înalte.

Deşi cu o ascendenţă nobilă - având în geneaologia sa şi nume de regi nordici dar şi de bărbaţi redutabili, generali în armata franceză şi rusă, Lövendal s-a instalat, totuşi, lângă sufletul ţăranului din care a creat, cu penelul său, un personaj central. În viziunea lui, adevăraţii nobili în România sunt ţăranii: ei au trudit pământul, ei au hrănit ţara şi au dat tributul de jertfe supreme în răscoale şi războaie, din rândul lor s-au ridicat inventatori şi savanţi. Acestea sunt argumentele ce ni le transmite Lydia din partea părintelui său.

Aşadar, Lövendal, deliberat şi-a intitulat unul dintre portrete Lordul (ulei pe canon), reprezentând pe ţăranul Constantin Vicşici din satul Boian, din Bucovina. Prestanţa acestui ţăran, privirea cercetătorare, calmă, demnă, dojenitoare, - toate intră în concurenţă cu expresia portretului procuratorului Jacopo Soranzo - operă a lui Tintoretto. Apoi, migala milimetrică a elaborării tabloului: relieful figurii, lumina ce vine discret, ca o adiere, peste culorile potolite - maro-ul descompus până la alb; negrul este atât de bine repartizat încât contrastul naşte cele mai adevărate bundiţe din piele de oaie, garnisite cu negru (blană).

Lumina se opreşe în globul ochilor, iradiază pe faţă, în plete, pe umeri. Totul este atât de firesc, aproape concret - ca în toate portretele.

Creator al arhetipului ţăranului român în diferite ipostaze, în aria plastică. G. Lövendal a dăruit patrimoniului universal un stil autentic de ţăran român, care astăzi este pe cale de dispariţie. Pe cale de dispariţie, deoarece el nu mai este acelaşi de pe vreamea lui Ştefan cel Mare, nici cel care mergea cu jalba la Curtea Imperiului austriac, nici cel din 1907 şi nici măcar cel al lui Rebreanu - el însuşi creator al arhetipului de ţăran, în literatură. Transformările sociale, deplasările, dislocările au estompat mult însuşirile de bază ale ţăranului - emblematic în acest sens. El suferă o emancipare treptată, dar esenţialul a rămas, fie şi într-un proces mai redus: caracterul. Aici Lövendal se întâlneşte cu gândirea lui Theodor Pallady. În Jurnalul său, Pallady atenţionează că portretul este cel mai greu de realizat: "Ca să-1 lucrezi trebuie să ajungi la caracter, la suflet". Lövendal a ajuns la caracter, la sufletul ţăranului, la înţelepciunea lui, la complexitatea spiritului său; ţăranul hâtru, ţăranul şugubăţ, ţăranul mândru, ţăranul amărât, cu faţa şi mâinile brăzdate de zbârcituri. Nimeni ca Lövendal n-a prins atât de profund demnitatea bătrâneţii, conturând cu măiestrie fiecare încreţitură a pielii.

Nici expresivitatea portretelor de ţărănci nu este mai prejos: privirea Miresei (Prodan Viorica - ulei, 1943) are transparenţa ochilor Fecioarei Maria (detaliu din Buna vestire a lui Leonardo da Vinci (Florenţa), prospeţimea feţei, fineţea vesmintelor, străveziul voalului miresei.

Alt portret care emolionează este cel intitulat Madona Bucnvinei. Este vorba de portretul realizat în cărbune, sepia şi sanguină, tinerei ţărănci Ana Maximeţ din Cernăuţi (1937) - tânăra care nu vrea să se mărite cu un bătrân - ne relatează Lydia. Prin expresia concentrată spre sine, tristă, sfioasă, reţinută, prin expresivitatea mâinilor - cuminţi, delicate, împreunate spre genunchi în nesperare, prin trăsăturile feţei, clasic, armonios construite - se împlinesc virtuţile unui portret ce poate fi aşezat în galeria madonelor, ca model universal. Din el ţâşneşte etenul feminin neîntinat de nicio urmă de viclenie sau cochetărie; din el emană virtutea, curajul. Doar că Madona noastră ţărancă nu e imbracată luxos, ea poartă o maramă groasă de lână pe frumosu-i chip, iar trupul este acoperit de o ţundră miţoasă. Nuanţele de sepia, cărbune şi sanguină aluncă unduios de pe obraz pe miţele de oaie din jurul gâtului până începi să crezi că nu este vorba de o pictură ci de un om în realitate. E vie! Acesta e Lövendal: înfioară. În rame se mişcă Viaţa.

Cât priveste dramatismul din portretul Elisavetei Mardare (în aceeaşi tehnică), acesta este cutremurător: Este o variantă feminină a Destinului regelui Lear. Privirea ei deznădăjduită, mirată, nedumerită, fixă ne avertizează că viaţa e crudă. Elisaveta a crescut o casă de copii - şi a rămas singură - întruchipatrea sacrificiului nerăsplătit. Portretul face parte din arhetipul ţăranului român. Suferinţa, Demnitatea, Sublimul nu au gen masculin sau feminin.

Moartea artistului a fost simbolică: s-a prăbuşit paralizat pe pragul casei unui prieten (Tudor Muşatescu), la care s-a dus să-i mai facă un portret. A şi intrat în nefiinţă a doua zi.

Prăbuşirea lui Lövendal a fost acea a învingătorului. Nu ştiu, deocamdată alt artist în viaţă, căruia să i se potrivească mai bine cuvintele lui Goethe: "Ce1 mai nobil dintre simţămintele noastre este nădejdea într-o existenţă care s-ar prelungi şi după ce soarta ne-a silit să rintrăm în inexistenţa generală, căci viaţa noastră e mult prea scurtă pentru sufletul nostru". Ideea o regăsim şi la Blaga: "Da'i-mi un trup voi munţilor, mărilor... pentru straşnicul suflet ce-l port".

Lövendal intră în galeria aniştilor universali. Atmosfera ce o emaniă zidurile aproape concrete ale Voroneţului, Putnei, Suceviţei scoate acorduri din orga lui Bach; pădurea de lângă Vatra Dornei este Simfonia a IX-a beethoveniană; acuarela "Târg la Cernăuţi" saltă note din Capriciile lui Paganini... Totul mi s-a părut adecvat ce s-a scris despre crealia lui Lövendal.''. Şi faptul de a fi fost supranumit "Da Vinci al , României" (v. România Liberă din 9 mai 1997 cu ocazia centenarului naşterii).

De-a lungul timpului, diferite personalităţi, printre care şi Romulus Vulcănescu au sugerat ideea creării unui muzeu Lövendal în inima Bucureştiului. De peste o jumătate de veac se vorbeşte despre geniul lui Lövendal. Oare nu am început să ne lustruim cu numele lui? Acad. Răzvan Theodorescu a vorbit foarte frumos şi a scris despre Lövendal. Acum sunt condiţii să prindă viaţa ideea lui Vulcănescu fie în Bucureşti sau lângă Voroneţ, la Gura Humorului. Europa este interesată să protejeze contribuţia noastră la valorile universale. Acest tezaur al artei e bine să fie văzut permanent şi nu din când în când.

Expoziţia de la Muzeul Naţional de Istorie a confirmat încă o dată triumful universal al artei portretului - la George baron Lövendal.

FELICIA MARINCA

(Revista "Viaţa Românească", Nr, An.)

1/2 pagină

  

Dicţionarul General al Literaturii Române,

coord. Eugen Simion, Vol. IV (L-O)

Ed. Univers Enciclopedic, 2005 (Marinca Felicia).

O pioşenie

Pictori sub drapel

Nu vom scrie o cronică plastică pe marginea expoziţiei Culorile războiului - acest fapt s-a realizat deja. Noi ne facem o datorie de onoare de a rosti câteva aprecieri vizavi de albumul Culorile războiului pe care am avut bucuria să-l primesc în dar. De asemenea, vom sublinia sacrificiile celor care au salvat de la pieire un număr  apreciabil de tablouri şi datorită corora s-au realizat cele două obiective: albumul şi expoziţia.

Editura Militară a publicat cea mai importantă carte a secolului: albumul Culorile războiului. Noi credem că pe mapamond, nu a mai avut loc un asemenea eveniment, adică să se dedice o expoziţie şi un album unui eveniment dramatic, cunoscut lumii întregi sub denumirea de Al Doilea Război Mondial. 

Se naşte întrebarea: De unde au apărut resursele de tablouri, după mai bine de şase decenii? Aflăm cu admiraţie justificată că un ofiţer al cărui nume rămâne sub anonimat - din modestie - le-a vegheat şi ocrotit, în măsura priceperii sale la artă. A aflat de ele tânărul Adrian Buga, cercetător şi colecţionar, cel care (în 2007) a organizat expoziţia de pictură a celebrului Egon Raul Lebel la Palatul Şuţu.

Tânărul nostru cercetător le-a văzut. Purtau ştampila Serviciului de Propagandă a Ministerului Apărării Naţionale. A înţeles, cutremurat de emoţie că este vorba de nişte valori rătăcite, uitate. Le-a cumpărat. A investit suflet, muncă şi bani. A urmat o muncă sisifică; multe tablouri erau deteriorate, nume şterse. Înlăturarea prafului insinuat vreme îndelungată a impus reguli conforme cu rigorile artei; reconstituirea numelor dintre care unele au fost şterse deliberat din precauţia păstrării secretului naţional (în unele localităţi au avut loc sacrificii umane) a presupus, efectiv o restaurare a tablourilor.

După această etapă tânărul cercetător a intrat într-o astenie creatoare de idei şi mai îndrăzneţe: i-a venit ideea sublimă că aceste tablouri să fie expuse, să fie văzute şi de alţii, astfel ca lumea să descifreze nuanţele războiului. A întocmit un proiect pentru o expoziţie şi un album. A gândit şi a căutat aderenţi ideilor sale. În cele din urmă, pentru demersul său extraordinar, a găsit parteneri: conducerea Editurii Militare, şi pe generalul Cătălin Zisu. Astfel, proiectul său, magistral gândit, a prin viaţă prin publicarea albumului şi deschiderea expoziţiei la Cercul Militar Naţional. Albumul se deschide, semnificativ, cu un portret (în sepia), realizat de Alexandru Ciucurencu intitulat Cap de ostaş. Opera întruneşte virtuţile unui brav ostaş: bărbăţie, curaj, spirit de sacrificiu. Portretul este demn de o prezenţă permanentă în tezaurul artei. Dumitru Gheaţă se înscrie cu un desen dramatic (cărbune) Ostaşul distrus drept replică dură adresată flagelului, după cum şi Leonid Bulencea prezintă chipul desfigurat de bombardamente a Operei Române (acuarelă). Privirea se înfioară la asemenea imagini. Petre Burdea în cercetaşul (desen în peniţă) ne face părtaşi la tensiunea interioară a personajului. Cercetaşul este viu, priveşte pieziş de pe cal, gata să sară să cerceteze împrejurimile. Calul este atent la reacţiile stăpânului său. Comunicarea între om şi patruped înfioară pe privitor. Lucrarea este un document valoros pentru istoricii noştri de artă. Ipostaza soldatului înstrăinat de locurile natale este tema mai multor artişti, de pildă Petre Suţianu în desenul Dor de acasă emoţionează, transmite încărcătura psihică a personajului, soldatul stă pe pământ cu picioarele încrucişate cu mâna stângă la tâmplă, priveşte în gol. pustiit de deznădejde. Portretul este mostră de psihologie a înstrăinatului, pe care autorul a realizat-o magistral. Gheorghe Vânătoru a cărui prezenţă este salutată cu decenii în urmă de Eugen Ionescu, de Frunzetti, Petru Comarnescu, este prezent cu o lucrare filogranată, realizată în peniţă, intitulată Scrisoare acasă. Artistul a realizat atmosfera astfel încât natura participă la emoţia, la nostalgia personajului; aburii amurgului însoţesc zbuciumul interior al ostaşului măcinat de dorul locurilor natale.

Opera bogată în idei ce vizează filosofia vieţii şi a morţii este desenul în sepia a lui Petre Budrea Soldatul stă pe pământ, lângă o troiţă; citeşte într-o carte de rugăciuni. El stă pios. E totuşi echipat. Are cască. Se află într-un moment de repaus. Dialoghează cu prietenii dispăruţi. E vorba de un cimitir de campanie, în care ostaşii îşi fac destăinuiri. A se vedea şi desenul evocator (fără semnătură) intitulat Sacrificiu. Mişcătoare e imaginea soldatului rănit de glonţ a lui Leonid Bulancea.

În acuarela Pe aerodroame, Alexandru Ciucurencu a realizat infinitul; pământul şi cerul se unesc. Ni se evocă pustiul iar Doamna de la Crucea Roşie (creion) al lui Coriolan Munteanu dezvăluie spiritul umanist al unei femei destinate să vegheze la suferinţele oştenilor, milă, îngrijorare, bunătate.

Grupul celor patru pictori care au plecat împreună pe front, întruchipează simbolul solidarităţii umane în faţa vremurilor de restrişte. Ei au dăruit artei lucrări nepieritoare. Toţi sunt prezenţi în album: Alexandru Ţipoia, Sorin Ionescu, Petre Şuţianu, Constantin Mihaleca. Citând acest grup, noi simţim că i-am citat pe toţi cei care au împlinit cronica culorii pe baricadele apărării ţării.

Albumul a fast onorat cu un înalt premiu de către revista Magazin istoric de şi de către Banca Naţională a României prin preşedintele acesteia, Mugur Isărescu. Premiul întruchipează expresia de cinstire a României, a oştenilor ei, cărora li s-au alăturat pictorii, ca oşteni sub drapel şi cercetătorii, care au salvat de la moarte opera lor.
(Observatorul militar, Nr.31, 6-12 august 2008)