 |
| George Lövendal (1897-1964) |
Trepidanta
viaţă culturală bucureşteană a înregistrat, spre sfârsitul primului an din cel
de-al treilea mileniu, un eveniment artistic de mare răsunet: expoziţia de
pictură George baron Lövendal (1987-1964) - la Muzeul Naţional de Isorie a
României. Organizatorii au fost prof. Lydia baronesă şi arh. Radu-Mihai Papae,
fiica şi respectiv ginerele artistului.
Moştenitorii
au adus în Expoţilie numai 48 de lucrări din cele 470, câte numără Colecţia Papae,
şi cu toate acestea, vernisajul a atras prezenţa a peste 300 de personalităţi
ale culturii româneşti şi strâine. Acest succes apare firesc, întrucat lecţia
de pictură ce o ofetă peste ani Lövendal este a unui artist care a îmbogăţit
patrimoniul naţional cu opere ce le egalează, ca valoare, pe cele ale maeştrilor
portretului.
Artistul
trăitor în Bucovina a fost fascinat de frumuseţea locurilor şi a oamenilor din
această parte de ţară. (Întâmplarea fericită face ca şi subsemnata să-şi fi trăit
mare pane din copilărie şi adolescenţă în Bucovina.)
Competenţa
ghidului, prof. Lydia baronesă Lövendal-Papae a contribuit la succesul Expoziţiei;
ea cunoaşte istoria fiecărui tablou. Explicaţiile le-a oferit cu bucuria de împărtăşi
ineditul necunoscut publicului şi pe care ea îl ştie de la celebrul său tată. Fotografii,
scrisori şi un Album color cu 37 de reproduceri - în care au semnat cele mai
aulorizate nume ale vieţii cultural-artistice - au întregit materialul
documentar al evenimentului.
Din
cele 48 de lucrări, peste 30 sunt realizate în ulei pe carton (pictorul,
asemeni lui Tonitza, are mai multă încredere în carton decât în pânză).
Dacă
în pictura de astăzi se pune accentul pe jocul de linii şi culoare -cel mai
adesea - pe latura formală-, Lövendal s-a îndreptat spre ceea ce este esenţial;
trăirea interioară; universul de gândire şi simţire al omului. De aceca,
privitorul avizat este solicitat, în faţa tabloului, să intre în dialog cu
portretele şi astfel să trăiască emoţii artistice la vibraţiile cele mai
înalte.
Deşi
cu o ascendenţă nobilă - având în geneaologia sa şi nume de regi nordici dar şi
de bărbaţi redutabili, generali în armata franceză şi rusă, Lövendal s-a
instalat, totuşi, lângă sufletul ţăranului din care a creat, cu penelul său, un
personaj central. În viziunea lui, adevăraţii nobili în România sunt ţăranii: ei
au trudit pământul, ei au hrănit ţara şi au dat tributul de jertfe supreme în răscoale
şi războaie, din rândul lor s-au ridicat inventatori şi savanţi. Acestea sunt
argumentele ce ni le transmite Lydia din partea părintelui său.
Aşadar,
Lövendal, deliberat şi-a intitulat unul dintre portrete Lordul (ulei pe canon),
reprezentând pe ţăranul Constantin Vicşici din satul Boian, din Bucovina.
Prestanţa acestui ţăran, privirea cercetătorare, calmă, demnă, dojenitoare, -
toate intră în concurenţă cu expresia portretului procuratorului Jacopo Soranzo
- operă a lui Tintoretto. Apoi, migala milimetrică a elaborării tabloului:
relieful figurii, lumina ce vine discret, ca o adiere, peste culorile potolite
- maro-ul descompus până la alb; negrul este atât de bine repartizat încât
contrastul naşte cele mai adevărate bundiţe din piele de oaie, garnisite cu
negru (blană).
Lumina
se opreşe în globul ochilor, iradiază pe faţă, în plete, pe umeri. Totul este
atât de firesc, aproape concret - ca în toate portretele.
Creator
al arhetipului ţăranului român în diferite ipostaze, în aria plastică. G. Lövendal
a dăruit patrimoniului universal un stil autentic de ţăran român, care astăzi
este pe cale de dispariţie. Pe cale de dispariţie, deoarece el nu mai este
acelaşi de pe vreamea lui Ştefan cel Mare, nici cel care mergea cu jalba la
Curtea Imperiului austriac, nici cel din 1907 şi nici măcar cel al lui Rebreanu
- el însuşi creator al arhetipului de ţăran, în literatură. Transformările
sociale, deplasările, dislocările au estompat mult însuşirile de bază ale ţăranului
- emblematic în acest sens. El suferă o emancipare treptată, dar esenţialul a rămas,
fie şi într-un proces mai redus: caracterul. Aici Lövendal se întâlneşte cu
gândirea lui Theodor Pallady. În Jurnalul său, Pallady atenţionează că
portretul este cel mai greu de realizat: "Ca să-1 lucrezi trebuie să ajungi la caracter, la
suflet". Lövendal a ajuns la caracter, la sufletul ţăranului, la înţelepciunea
lui, la complexitatea spiritului său; ţăranul hâtru, ţăranul şugubăţ, ţăranul
mândru, ţăranul amărât, cu faţa şi mâinile brăzdate de zbârcituri. Nimeni ca Lövendal
n-a prins atât de profund demnitatea bătrâneţii, conturând cu măiestrie fiecare
încreţitură a pielii.
Nici
expresivitatea portretelor de ţărănci nu este mai prejos: privirea Miresei
(Prodan Viorica - ulei, 1943) are transparenţa ochilor Fecioarei Maria (detaliu
din Buna vestire a lui Leonardo da Vinci (Florenţa), prospeţimea feţei, fineţea
vesmintelor, străveziul voalului miresei.
Alt
portret care emolionează este cel intitulat Madona Bucnvinei. Este vorba de
portretul realizat în cărbune, sepia şi sanguină, tinerei ţărănci Ana Maximeţ
din Cernăuţi (1937) - tânăra care nu vrea să se mărite cu un bătrân - ne
relatează Lydia. Prin expresia concentrată spre sine, tristă, sfioasă, reţinută,
prin expresivitatea mâinilor - cuminţi, delicate, împreunate spre genunchi în
nesperare, prin trăsăturile feţei, clasic, armonios construite - se împlinesc
virtuţile unui portret ce poate fi aşezat în galeria madonelor, ca model universal.
Din el ţâşneşte etenul feminin neîntinat de nicio urmă de viclenie sau cochetărie;
din el emană virtutea, curajul. Doar că Madona noastră ţărancă nu e imbracată
luxos, ea poartă o maramă groasă de lână pe frumosu-i chip, iar trupul este
acoperit de o ţundră miţoasă. Nuanţele de sepia, cărbune şi sanguină aluncă
unduios de pe obraz pe miţele de oaie din jurul gâtului până începi să crezi că
nu este vorba de o pictură ci de un om în realitate. E vie! Acesta e Lövendal:
înfioară. În rame se mişcă Viaţa.
Cât
priveste dramatismul din portretul Elisavetei Mardare (în aceeaşi tehnică),
acesta este cutremurător: Este o variantă feminină a Destinului regelui Lear.
Privirea ei deznădăjduită, mirată, nedumerită, fixă ne avertizează că viaţa e
crudă. Elisaveta a crescut o casă de copii - şi a rămas singură - întruchipatrea
sacrificiului nerăsplătit. Portretul face parte din arhetipul ţăranului român.
Suferinţa, Demnitatea, Sublimul nu au gen masculin sau feminin.
Moartea
artistului a fost simbolică: s-a prăbuşit paralizat pe pragul casei unui
prieten (Tudor Muşatescu), la care s-a dus să-i mai facă un portret. A şi
intrat în nefiinţă a doua zi.
Prăbuşirea
lui Lövendal a fost acea a învingătorului. Nu ştiu, deocamdată alt artist în
viaţă, căruia să i se potrivească mai bine cuvintele lui Goethe: "Ce1 mai nobil dintre simţămintele
noastre este nădejdea într-o existenţă care s-ar prelungi şi după ce soarta
ne-a silit să rintrăm în inexistenţa generală, căci viaţa noastră e mult prea
scurtă pentru sufletul nostru". Ideea o regăsim şi la Blaga: "Da'i-mi un trup voi munţilor, mărilor...
pentru straşnicul suflet ce-l port".
Lövendal
intră în galeria aniştilor universali. Atmosfera ce o emaniă zidurile aproape
concrete ale Voroneţului, Putnei, Suceviţei scoate acorduri din orga lui Bach;
pădurea de lângă Vatra Dornei este Simfonia a IX-a beethoveniană; acuarela "Târg la Cernăuţi" saltă note
din Capriciile lui Paganini... Totul mi s-a părut adecvat ce s-a scris despre
crealia lui Lövendal.''. Şi faptul de a fi fost supranumit "Da Vinci al , României" (v.
România Liberă din 9 mai 1997 cu ocazia centenarului naşterii).
De-a
lungul timpului, diferite personalităţi, printre care şi Romulus Vulcănescu au
sugerat ideea creării unui muzeu Lövendal în inima Bucureştiului. De peste o
jumătate de veac se vorbeşte despre geniul lui Lövendal. Oare nu am început să
ne lustruim cu numele lui? Acad. Răzvan Theodorescu a vorbit foarte frumos şi a
scris despre Lövendal. Acum sunt condiţii să prindă viaţa ideea lui Vulcănescu
fie în Bucureşti sau lângă Voroneţ, la Gura Humorului. Europa este interesată să
protejeze contribuţia noastră la valorile universale. Acest tezaur al artei e
bine să fie văzut permanent şi nu din când în când.
Expoziţia
de la Muzeul Naţional de Istorie a confirmat încă o dată triumful universal al
artei portretului - la George baron Lövendal.
FELICIA
MARINCA
(Revista "Viaţa Românească", Nr, An.)